Urmărește-ne
https://impreunapentruromania.ro/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

România în criză. Opțiunea demnă versus opțiunea coruptă. De la protest la proiect?

Publicat

pe data de

Puncte-cheie:

  • “… iată că se alătură și România acestei uriașe divizări a democrațiilor din spațiul euro-atlantic, pe frontul numit generic liberal-iliberal, cu versiunea proprie, românească, ceva mai primitivă, a acestui război politic și cultural – opțiunea demnă versus opțiunea profund coruptă”;
  • Și totuși, protestul este doar primul pas. Protestul masiv, puternic, vizibil dar civilizat al opțiunii demne împotriva opțiunii corupte este necesar, nu și suficient.Va urma proiectul politic de schimbare profundă a României, infinit mai greu. Pentru că protestul are tendința de a uni, de a fi convergent, în timp ce construcția politică, oamenii ca indivizi, cu „fețele” și biografiile lor, cu discursurile și soluțiile diferite pe care le propun, au tendința la fel de naturală de a dezbina grupurile. Toate democrațiile solide au la bază un exercițiu puternic al protestului, al opoziției, al rezistenței. Dar nu se opresc aici. Adevărata inteligență a unei societăți democratice este de a trece de la protest la proiect. Vom fi capabili să facem acest lucru în România?

Pentru cine urmărește atent politica lumii și a Europei, este relativ facilă observația că democrațiile occidentale, fie că ne referim la Statele Unite sau la Uniunea Europeană, au intrat de ceva vreme într-o eră a divizărilor profunde și a polarizării ireconciliabile. Nivelul clasei politice și al dezbaterilor a scăzut peste tot, de la Washington la Londra sau la Roma. Mass-media și superficialitatea consumului popular de informație (Câți se mai informează astăzi din cărți? Dar cât mai reușesc cărțile să țină pasul cu dinamica lumii?) contribuie din plin la isterizarea, baricadarea și radicalizarea opțiunilor adverse, în care fiecare participant este mai convins ca oricând că are dreptate, în care emoțiile sunt scurte, nervoase, intense, dramatice, iar tot ceea ce se întâmplă în jurul oamenilor în societate, de multe ori unul și același eveniment, nu face decât, prin interpretări total diferite, să le betoneze convingerile opuse.

Faliile între opțiuni sunt tot mai adânci iar polemicile nu fac decât să radicalizeze și să întărească și mai mult evaluările și convingerile proprii, de fiecare parte. Tot mai puțini sunt cei care mai speră în consens, în reconciliere. E vremea asumării unei opțiuni fundamentale! Ești cu noi sau cu ei! Temele sunt, desigur, diverse, multiple, aparent fără nicio legătură una cu alta, dar caracterul bipartizan al societăților formal democraticese adâncește peste tot (Trump a spus asta iar observația lui, deși cinică, este reală), pe aliniamentul pe care obișnuim să îl numim, destul de confuz, în lipsă de altceva, liberal-iliberal.

La americani acest clivaj are un nume, la britanici altul, la francezi, germani sau olandezi altă versiune, la italieni altă poveste, la unguri și polonezi sunt propriile temeri și mize, în fine, iată că se alătură și România acestei uriașe divizări a democrațiilor din spațiul euro-atlantic, pe frontul numit generic liberal-iliberal, cu versiunea proprie, românească, ceva mai primitivă, a acestui război politic și cultural – opțiunea demnă versus opțiunea profund coruptă.

Oricâte vor fi fost criticile pentru faimoasa plăcuță de înmatriculare cu mesaj anti-PSD din Suedia, aș spune că nu forma contează, de bună seamă simbolică și oricum discutabilă, ci afilierea la o opțiune mai largă, la un mesaj, pe care fiecare îl transmite așa cum poate, mai frust sau mai sofisticat. Șoferul român din Suedia este oricum mai demn și mai pe banii lui decât șeful unui inspectorat de stat care scrie pe Facebook că, la protestul anti-PSD din 10 august, „se golește Occidentul de hoți, curve și cerșetori”. Din acest punct de vedere, oricât ar părea de șocant ceea ce spun, șoferul român din Suedia și filozoful Gabriel Liiceanu aparțin, în această înfruntare epică din România acestor ani, aceleiași mari opțiuni. Iar aceasta este opțiunea demnă a României, indiferent de stilistica exprimării, aflată în luptă cu opțiunea coruptă, și aceasta din urmă, la rândul ei, în nuanțe diverse, exprimându-se diferit, de la modul grobian la cel spălățel-ipocrit, reprezentată de puterea PSD-ALDE, care acționează în mare măsură pentru favorizarea infractorilor și scăparea penalilor proprii, pe de o parte, și pentru coruperea ordinară a electoratului vulnerabil, pe de altă parte. Guvernarea PSD-ALDE a fost, este și va fi, până la plecarea ultimului numit politic, agramat sau nu, membru al acestei rețele tentaculare, o guvernare esențialmente și profund coruptă. Dar este pregătită cealaltă opțiune să pună altceva în loc?

Înfruntarea marilor opțiuni politice și culturale din societatea românească, în sensul cel mai larg cu putință al termenului de cultură, cel de cultură politică și socială, se apropie vertiginos de punctul critic. Apele se separă. Forțele se grupează. Punctele de vedere se limpezesc, se cristalizează, indecișii trec de o parte sau de cealaltă, tonurile se radicalizează. Punțile de legătură, oricum puține, se prăbușesc. Nici presa, nici Centenarul, nici biserica, nici poliția nu par să mai reușească să unească cele două opțiuni esențialmente opuse. Fiecare opțiune comunică intens în bula proprie, cu mijloace și mesaje distincte, tot mai perfecționate, pentru susținătorii proprii.

Începe. În câțiva ani, cele două opțiuni adverse se vor măsura din nou și vor trasa traiectoria României pentru încă o generație. Nu am nicio îndoială să spun că în 2019 și 2020 prezența la vot a opțiunii demne va fi incomparabil mai mare, în special în orașe. Mulți vor spune atunci că este o imensă surpriză, că este împotriva modelului tradițional de participare la vot de după 1990 etc., dar pentru cei care cunosc mobilizarea din prezent nu va fi deloc o supriză. Cifrele participării la vot se vor răsturna spectaculos, pe regiuni de dezvoltare și pe medii sociale. Mediul urban, în special marile orașe și regiunile dezvoltate vor vota masiv la parlamentarele din 2020, peste nivelul de la turul al doilea al prezidențialelor din 2014. Tocmai pentru că au înțeles că numai așa își pot apăra și salva modul de viață și „achizițiile” României din ultimul deceniu.

„Opțiunea coruptă”, succesoarea vechiului sistem comunist de gândire, a pomenilor de la stat, a supușeniei politice, a șefilor care au drepturi discreționare (atât de fals într-un stat de drept de tip occidental, în care instituțiile funcționează pe bază de legi, criterii, norme și regulamente, nu pe dispoziția bossului), a mâinii drepte care spală mâna stânga și invers, a pilelor și nepotismului, a baronatelor mizerabile din toate domeniile de activitate și a oamenilor mediocri ajunși în poziții de vârf pe baza fidelităților de partid și cumetriilor, a îmbogățiților din contracte cu statul care se autoproclamă susținătorii pensionarilor și asistaților social (ce oroare!), grupată în jurul PSD-ALDE, se agață cu dinții de puterea obținută în decembrie 2016, prin absenteismul masiv al celeilalte opțiuni a României.

Autoritarismul, partizanatul, abuzurile, supușenia umilă a celor care se bucură de firimiturile aruncate de la masa ciocoilor, nepotismul și pilăraia grețoasă și mai ales „baronatele” politice și administrative fac legea în interiorul acestei lumi. Ești cuminte, te supui și primești și tu ceva! Are grijă daddy de tine și de familia ta. Ai vorbit pe lângă, out! Și, peste toată această țesătură coruptă, penală, se așterne uriașa, incredibila submediocritate intelectuală a celor care reprezintă puterea PSD-ALDE – șefi de parlament repetenți în facultate, premieri, miniștri și secretari de stat agramați, plagiatori, absolvenți de Drept „la mare distanță”, în universități nule ca valoare și în filiale ale acestora din târguri jalnice de provincie (cazul unui cunoscut parlamentar PSD implicat acum în mutilarea legilor justiției), demnitari cu mândria Centenarului și cu „tricoaiele” pe piept, lansând salve de gafe („rachete balistice la Deveselu”, „o muncă extraordinară de incinerare a porcilor, ca la Auschwitz”, discursuri la ONU în franceză despre piața muncii rostită ca „marș de tramvai”, „sunt bucuroasă să fiu la Priștina, capitala Muntenegrului” etc.). Aceștia sunt Ei și este firesc să se apere unii pe alții. Și-au angajat unii altora copiii în structuri guvernamentale și și-au dat contracte și ponturi bănoase în relația cu statul. Fără partid și fără numirea politică s-ar întoarce la statutul de nulități profesionale. Aceasta este, în viziunea mea, definiția opțiunii corupte a României. Solidaritatea mediocrității este întotdeauna mai puternicădecât capacitatea de coagulare a indivizilor demni, care nu se tem și nu datorează nimic nimănui. Chiar și atunci când sunt șoferi.

Dincoace, pregătirile par mai lente iar „organizarea de șantier” durează o veșnicie. Metodic, calculat, programat, cu nesfârșite consultări democratice, mai mult sau mai puțin utile, unele mai eficiente, altele mai naive, cu un amestec de civism și angajament politic care se cere limpezit curând, cu perioade lungi de tranziție, cu ezitările, dubiile și îndoielile care însoțesc inevitabil un proces intelectualizat, dar, totuși, lucrurile se mișcă. Oamenii sunt cu foarte multă bună credință și vor să se implice. Nu prea știu cum. Unii ar salva balene, alții ar strânge ei mucurile de țigări de pe jos, alții gândesc partide și formule politice noi, iar unii cred că pot să facă și una, și alta. Unii au ceva experiență politică, alții (majoritatea) nu. În unele momente, pare că asistăm la „revoluția IT-iștilor rămași în țară”, cu laptopurile pe mesele de la terase, pregătind Proiectul. Este un entuziasm și o energie în toată această mișcare ce trebuie urgent canalizate spre un proiect politic realist, matur, capabil să coaguleze o masă critică.

Căci despre asta este vorba în esență aici, nu neapărat de o majoritate parlamentară. Ci de o masă critică la nivelul societății. România are nevoie urgentă de o masă critică  demnă, care să respingă mecanismele opțiunii corupte. O opțiune demnă, suficient de puternică și de dinamică, în stare să miște lucrurile, să dea un sens coerent nemulțumirilor, protestelor, mesajelor de împotrivire, mai mult sau mai puțin convenționale. Masa critică va deveni la un moment dat, negreșit, majoritate. De aceea trebuie să trecem, cât mai repede posibil, de la Protest la Proiect.

Editorial apărut pe www.contributors.ro

Citește în continuare
Adaugă un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Cât de bogată este o țară?

Publicat

pe

FOTO Steluța Popescu

Câți bani, câte resurse și câte obligații de plată are o țară? Cât valorează activele și pasivele fiecărei țări? FMI încearcă să răspundă la aceste întrebări în Monitorul Fiscal publicat săptămâna aceasta, extinzând analiza dincolo de bugetul central sau bugetul general consolidat.

Resursele naturale și financiare și companiile controlate de stat reprezintă activele unei țări, în timp ce pensiile constituie o obligație de plată. FMI estimează bogăția unei țări pe baza acestor elemente bilanțiere, mergând dincolo de bugetul administrației centrale sau de bugetul general consolidat și deficitele bugetare ale unei țări. Evaluarea bogăției țărilor pe baza bilanțului sectorului public, ca active și pasive ale tuturor entităților aflate în proprietatea sau controlul statului, permite o mai bună înțelegere a provocărilor, mai ales în contextul deficitelor demografice care cresc obligațiile de plată, cuantificarea impactului crizei mondiale și identificarea riscurilor, precum și estimarea eficienței statului ca administrator al resurselor. Estimarea bogăției / averii unei țări pe bază de bilanț presupune și un grad ridicat de transparență a administrației publice, capitol la care statele lumii mai au de lucru. Un număr de 69 de țări sunt incluse în analiză, dar dintre acestea 31 de țări publică informații la nivelul bugetului general consolidat de țări, iar pentru 7 țări există date numai la nivelul bugetului autorităților centrale. De aceea, analiza detaliată include numai 31 de țări pentru care există informații referitoare la întregul sector public, nu numai informații la nivel bugetar, și care acoperă 61% din economia mondială. Pentru acest eșantion, activele însumează 101 mii de miliarde de dolari americani, respectiv 219% din PIB, din care circa 110% reprezintă resursele naturale. Pasivele sectorului public în acest eșantion se ridică la 198% din PIB, din care 46% din PIB sunt pensiile publice, iar 94% din PIB datoria publică.

Obligațiile de plată ale unei economii constau în obligațiunile și titlurile de stat emise, împrumuturile contractate, arieratele, depozitele, schemele de garantare și pensiile publice. Pe un eșantion de 31 de țări incluse în analiza detaliată a FMI, cea mai mare pondere o dețin obligațiunile de stat și împrumuturile contractate de entități publice, respectiv 95% din PIB. Pensiile publice (în general cele aferente angajaților din sectorul public) totalizează 46% din PIB-ul acestor țări. Activele publice includ activele financiare și nefinanciare (clădiri, infrastructură, terenuri), inclusiv resursele naturale. Activele financiare reprezintă 99% din PIB pe eșantionul indicat și au un grad ridicat de lichiditate, în timp ce activele nefinanciare sunt, în general, incluse în stocul de capital al sectorului public și contribuie la îndeplinirea obligațiilor sociale și economice ale statului.

Viziunea pe termen lung contează, iar guvernanța corporativă este un instrument de creștere a avuției unei țări

Analiza avuției nete ne ajută să înțelegem și calitatea și sustenabilitatea măsurilor economice, performanța statului de a gândi și implementa măsuri economice relevante și benefice economiei naționale. Astfel, creșterea deficitului bugetar care este un element de pasiv, o obligație de plată, poate avea un impact relativ redus asupra avuției nete, dacă acest deficit contribuie la investiții. Vor crește activele statului (investiții, infrastructură etc.) simultan cu creșterea datoriilor, astfel încât avuția netă se conservă. Apare totuși un risc de finanțare, care trebuie corect evaluat și administrat. Reducerea deficitului bugetar și a datoriei publice înseamnă obligații de plată mai mici, dar se reflectă în oglindă și în active mai mici, astfel încât avuția netă nu crește. Alternativ, reducerea deficitului bugetar din încasări mai bune din dividendele primite de stat de la companiile de stat are ca efect creșterea netă a avuției statului. Tocmai de aceea guvernanța corporativă la nivelul companiilor publice a ajuns un subiect important pe agenda publică. În mod similar, reducerea cheltuielilor de întreținere sau de investiții are efect imediat pozitiv asupra deficitului bugetar și datoriei publice, dar erodează activele și avuția netă.

Citiți continuarea editorialului pe reporterglobal.ro

Citește în continuare

Editoriale

Politica externă a României este admirabilă, e sublimă, dar plutește în derivă

Publicat

pe

Politica externă e acel domeniu care nu interesează pe nimeni până când, brusc, interesează pe toată lumea. Dacă totul merge bine (sau măcar mediocru), antenele se feresc de subiect. E complicat, trebuie să înțelegi multe și publicului nu i se dau șanse să învețe. Toate programele politice ale partidelor vechi au avut mereu câte o frază tip pe subiect și cam atât: „respectarea angajamentelor euro-atlantice“. Iar toate astea se traduc într-o inerție adormită a României pe scena externă.

În programul de guvernare PSD, la capitolul externe, cuvintele pe care le veți întâlni cel mai des vor fi „susținerea“ și „continuarea“, iar filozofia care reiese este clasică: „las-o, băi, că merge așa”. Continuăm și susținem ce au lansat toți ceilalți.

Gândirea conservatoare merge în felul următor: România e țară mică, deci nu prea are ce ambiții să promoveze. Prioritățile noastre sunt UE, NATO, Republica Moldova și să ne avem bine cu vecinii – și cam atât. Iar pe toate astea trebuie să fim predictibili, conservatori și limitați. A funcționat până acum, de ce să nu funcționeze și mai departe?

Dar noi, românii, ce vrem noi să facem (să se întâmple) pe plan extern?

Gestionarea externelor

În primul rând, dincolo de orice alte idei, trebuie spus o dată, de o sută de ori, de o mie de ori: Uniunea Europeană, pentru România, nu este o politică externă! Suntem membri într-un proiect care ne domină aproape toate domeniile tematice, de unde ne vine un procent de peste 70% din legislație, unde avem membri, funcționari și reprezentanți și care nu este doar la Bruxelles, ci și la București, la Iași sau la Cluj!

Ce face UE și ce facem noi în UE pot avea un impact intern mai puternic decât munca multor ministere românești. Faptul că relațiile cu UE au rămas de atâția ani în subordinea MAE este un prim exemplu că e nevoie de o schimbare majoră a gândirii din domeniul externelor.

Dar ca să reformezi o întreagă cultură instituțională și administrativă este nevoie de curaj, de viziune și de un interes real de a schimba lucrurile în bine. Ceva greu de găsit prin partidele clasice românești și mai ales în guvernarea actuală.

PSD a încercat totuși, recent, o inovație. Pe lângă un ministru de Externe și un ministru delegat pentru europene, au decis ca Ana Birchall să fie viceprim-ministru pentru parteneriate strategice. Nu știu cui îi sună bine acest rol (mai ales la un nivel superior al celui de ministru pentru Afaceri Externe), dar în practică pare mai degrabă o găselniță pesedistă pentru a-i da și ei un loc prin guvern.

Dincolo de întâlniri sporadice și aleatorii găsite pe Google News, e greu de înțeles ce face Birchall și nu face Meleșcanu și imposibil de găsit ceva site oficial cu echipa ei, mandatul ei sau rostul ei în acel guvern.

Iar ăsta e doar un exemplu de proastă gestiune a domeniului.

Moldova

În ceea ce privește Republica Moldova, guvernul actual pare complet surd și orb la derapajele democratice și la abuzurile majore perpetuate de politicienii sprijiniți de Vlad Plahotniuc. România a fost una dintre puținele țări care nu au criticat dur anularea rezultatului alegerilor pentru Chișinău, câștigate de un proeuropean, Andrei Năstase.

Dar România nu are probleme să plătească în continuare ajutoarele pentru Moldova, abandonând orice fel de condiționalități sau garanții că acei bani nu vor fi și ei furați. Ce să faci dacă avem un guvern PSD-ALDE vrăjit complet de oligarhul de peste Prut?

Politica aceasta nu numai că reduce serios șansele europene ale Moldovei, dar deschide cale liberă degradării democratice și politice la Chișinău. O politică externă care să vrea cu adevărat o Republică Moldova stabilă și prosperă la frontierele noastre ar avea nevoie de mai mult curaj în a critica și a cere, în a monitoriza mai atent evenimentele de acolo și a interveni financiar numai când este cazul.

Și, nu, frica de propaganda rusă despre „imperialismul românesc“ nu poate fi o scuză la nesfârșit. Nu putem să pretindem că nu ne pasă de Moldova ca să nu îi speriem pe ruși și nici nu putem să pretindem că ne pasă, dar să nu facem, de fapt, nimic real pentru a ajuta acea țară să iasă de sub umbra Kremlinului.

Rusia

Și dacă vorbim de Kremlin, Rusia este elefantul roz din sufrageria României. Întreține un conflict înghețat (Transnistria) și unul călduț (Ucraina) la frontierele noastre și îmi e tare greu să înțeleg cum guvernul nostru poate fi atât de calm pe tema asta.

Administrația lui Vladimir Putin, este în spatele unui val imens de propagandă antieuropeană, naționalistă și retrogradă care face turul zilnic al mediei și al rețelelor sociale din România. Rușii au nevoie, mai mult decât orice, de erodarea și fragmentarea internă a proiectului european și investesc masiv în dezinformare și știri false. Toată lumea o știe, dar inițiativele de a o contracara sunt abia la început, iar politica externă românească nu pare preocupată să li se alăture.

Federația Rusă, atâta timp cât este condusă de Putin și atâta timp cât continuă să facă ce face, rămâne o amenințare directă la adresa unității și a prosperității României și a Uniunii Europene. Politica noastră externă trebuie să reflecte asta, să o aibă ca prioritate majoră, să caute să construiască coaliții cu toate țările afectate în mod similar și să stimuleze, prin UE și nu numai, forțele democratice din Rusia. Iar România ar trebui să fie un vârf de lance european al luptei împotriva propagandei ruse.

Pe site-ul MAE, din păcate, nu găsim decât declarații.

SUA

Apoi, avem Statele Unite ale Americii. Indiferent dacă ne place sau nu Trump și ce face la el acasă, pe plan extern el a apăsat puternic pedala de frână a Americii. Lipsa lui de interes în a menține SUA ca un păstor (și plătitor) al păcii și securității mondiale este exemplul perfect că nu poți să rămâi veșnic conservator în domeniul externelor.

România și guvernul său trebuie să se adapteze și să acționeze mereu în scopul interesului național. Nu să mute, absurd și unilateral, ambasada noastră la Ierusalim doar pentru că Trump a făcut la fel. Un caz ca cel al lui Trump arată că până și cu americanii trebuie să poți să decizi când trebuie urmați și când nu.

Din păcate, asta se reflectă și asupra NATO – al cărui principal motor sunt și vor rămâne SUA. Cooperarea noastră cu NATO este existențială și trebuie păstrată cu orice preț – dar în așa fel încât să valorificăm orice șanse de stabilitate, inclusiv dacă asta înseamnă să ne diversificăm sursele de stabilitate. Pentru că, dacă la orice moment, un președinte ca Trump va lua decizii care sunt împotriva interesului nostru național, ar fi bine în acele momente să ne putem adapta – sprijinind, de exemplu, inițiative ca Uniunea Europeană pentru Apărare.

Însă România, o țară mare a Uniunii și cu o armată proporțional mare, nu este țară inițiatoare a nici unuia dintre cele 17 proiecte lansate de Cooperarea Structurată Permanenta a UE în domeniul apărării. Putem întreba guvernul PSD-ALDE de ce.

Și putem continua. Din păcate, la nivel mondial, tiparul pare să meargă către o perioadă de agravare a faliilor și de întoarcere la curente retrograde, naționaliste, autoritare. Turcia este cel mai grav exemplu al unei țări vitale care pare că face pași înapoi către dictatură și către toate implicațiile de politică externă care decurg din asta.

Viktor Orban, în Ungaria, pare mai preocupat cu învățatul lecțiilor date de Putin, care pare că are admiratori și printre alți lideri europeni, africani sau asiatici. Conflictul dintre Armenia și Azerbaijan, țări strategice și relativ apropiate de România, nu pare nici el să poată rămâne înghețat la nesfârșit. Putem continua așa cu Balcanii de Vest, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord etc.

Iar deasupra tuturor se ridică umbra unei Chine paradoxale, cu o clasă de mijloc din ce în ce mai bogată, dar cu o conducere ce pare că a învățat perfect lecțiile de guvernare date atât de 1984, dar și de Brave New World.

Apele externe sunt tulburi și avem nevoie de navigatori, chiar și în România, cu viziune și cu scopuri clare. Pentru că dacă ne lăsăm duși de vânt, cum face guvernul actual, pericolul de naufragiu rămâne real chiar și în secolul XXI.

Citește în continuare

Editoriale

Risc iminent ca România să piardă încă 1,4 miliarde de euro. Fără proiecte, nu vin nici banii europeni

Publicat

pe

Acum, că am terminat cu referendumul, să trecem la a discuta lucruri cu adevărat importante. De exemplu, despre banii europeni pentru autostrăzi, spitale şi şcoli şi despre cum sunt ei irosiţi de guvernele PSD-ALDE.

Potrivit cifrelor oficiale ale Comisiei Europene, România a absorbit din 2007 până în prezent 48,8 miliarde de euro repartizaţi potrivit graficului de mai jos. După cum se vede, cei mai mulţi bani au intrat în ţară în anul 2016 – 7,3 miliarde de euro.

Gradul de absorbţie pe perioada de programare 2007-2013 a fost de 96,7%, fiind preluat de Guvernul Cioloş de la 58,6% şi crescut în doar un an cu aproape 40%.

Pe exerciţiul financiar 2014-2020, rata de absorbţie la acest moment este de 20%, din care 6% prefinanţare automată. România a pierdut deja definitiv în 2017 1,2 miliarde de euro, iar în acest an există un risc iminent de a pierde încă aproximativ 1,4 miliarde de euro, fapt confirmat inclusiv de comisarul european pentru politică regională, Corina Creţu, membru PSD, care spune că „atâta vreme cât nu avem proiecte nu avem ce analiza și nu avem, deci, ce cofinanța. Mai simplu de atât nu văd“.

Concluziile despre care sunt priorităţile reale ale PSD-ALDE sau despre incompetenţa crasă a acestui guvern care-l aduce la disperare chiar pe propriul lor comisar pot fi trase uşor de oricine.

Citește în continuare

Cele mai citite