Urmărește-ne
https://impreunapentruromania.ro/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Risc iminent ca România să piardă încă 1,4 miliarde de euro. Fără proiecte, nu vin nici banii europeni

Publicat

pe data de

Acum, că am terminat cu referendumul, să trecem la a discuta lucruri cu adevărat importante. De exemplu, despre banii europeni pentru autostrăzi, spitale şi şcoli şi despre cum sunt ei irosiţi de guvernele PSD-ALDE.

Potrivit cifrelor oficiale ale Comisiei Europene, România a absorbit din 2007 până în prezent 48,8 miliarde de euro repartizaţi potrivit graficului de mai jos. După cum se vede, cei mai mulţi bani au intrat în ţară în anul 2016 – 7,3 miliarde de euro.

Gradul de absorbţie pe perioada de programare 2007-2013 a fost de 96,7%, fiind preluat de Guvernul Cioloş de la 58,6% şi crescut în doar un an cu aproape 40%.

Pe exerciţiul financiar 2014-2020, rata de absorbţie la acest moment este de 20%, din care 6% prefinanţare automată. România a pierdut deja definitiv în 2017 1,2 miliarde de euro, iar în acest an există un risc iminent de a pierde încă aproximativ 1,4 miliarde de euro, fapt confirmat inclusiv de comisarul european pentru politică regională, Corina Creţu, membru PSD, care spune că „atâta vreme cât nu avem proiecte nu avem ce analiza și nu avem, deci, ce cofinanța. Mai simplu de atât nu văd“.

Concluziile despre care sunt priorităţile reale ale PSD-ALDE sau despre incompetenţa crasă a acestui guvern care-l aduce la disperare chiar pe propriul lor comisar pot fi trase uşor de oricine.

Editoriale

Cât de bogată este o țară?

Publicat

pe

FOTO Steluța Popescu

Câți bani, câte resurse și câte obligații de plată are o țară? Cât valorează activele și pasivele fiecărei țări? FMI încearcă să răspundă la aceste întrebări în Monitorul Fiscal publicat săptămâna aceasta, extinzând analiza dincolo de bugetul central sau bugetul general consolidat.

Resursele naturale și financiare și companiile controlate de stat reprezintă activele unei țări, în timp ce pensiile constituie o obligație de plată. FMI estimează bogăția unei țări pe baza acestor elemente bilanțiere, mergând dincolo de bugetul administrației centrale sau de bugetul general consolidat și deficitele bugetare ale unei țări. Evaluarea bogăției țărilor pe baza bilanțului sectorului public, ca active și pasive ale tuturor entităților aflate în proprietatea sau controlul statului, permite o mai bună înțelegere a provocărilor, mai ales în contextul deficitelor demografice care cresc obligațiile de plată, cuantificarea impactului crizei mondiale și identificarea riscurilor, precum și estimarea eficienței statului ca administrator al resurselor. Estimarea bogăției / averii unei țări pe bază de bilanț presupune și un grad ridicat de transparență a administrației publice, capitol la care statele lumii mai au de lucru. Un număr de 69 de țări sunt incluse în analiză, dar dintre acestea 31 de țări publică informații la nivelul bugetului general consolidat de țări, iar pentru 7 țări există date numai la nivelul bugetului autorităților centrale. De aceea, analiza detaliată include numai 31 de țări pentru care există informații referitoare la întregul sector public, nu numai informații la nivel bugetar, și care acoperă 61% din economia mondială. Pentru acest eșantion, activele însumează 101 mii de miliarde de dolari americani, respectiv 219% din PIB, din care circa 110% reprezintă resursele naturale. Pasivele sectorului public în acest eșantion se ridică la 198% din PIB, din care 46% din PIB sunt pensiile publice, iar 94% din PIB datoria publică.

Obligațiile de plată ale unei economii constau în obligațiunile și titlurile de stat emise, împrumuturile contractate, arieratele, depozitele, schemele de garantare și pensiile publice. Pe un eșantion de 31 de țări incluse în analiza detaliată a FMI, cea mai mare pondere o dețin obligațiunile de stat și împrumuturile contractate de entități publice, respectiv 95% din PIB. Pensiile publice (în general cele aferente angajaților din sectorul public) totalizează 46% din PIB-ul acestor țări. Activele publice includ activele financiare și nefinanciare (clădiri, infrastructură, terenuri), inclusiv resursele naturale. Activele financiare reprezintă 99% din PIB pe eșantionul indicat și au un grad ridicat de lichiditate, în timp ce activele nefinanciare sunt, în general, incluse în stocul de capital al sectorului public și contribuie la îndeplinirea obligațiilor sociale și economice ale statului.

Viziunea pe termen lung contează, iar guvernanța corporativă este un instrument de creștere a avuției unei țări

Analiza avuției nete ne ajută să înțelegem și calitatea și sustenabilitatea măsurilor economice, performanța statului de a gândi și implementa măsuri economice relevante și benefice economiei naționale. Astfel, creșterea deficitului bugetar care este un element de pasiv, o obligație de plată, poate avea un impact relativ redus asupra avuției nete, dacă acest deficit contribuie la investiții. Vor crește activele statului (investiții, infrastructură etc.) simultan cu creșterea datoriilor, astfel încât avuția netă se conservă. Apare totuși un risc de finanțare, care trebuie corect evaluat și administrat. Reducerea deficitului bugetar și a datoriei publice înseamnă obligații de plată mai mici, dar se reflectă în oglindă și în active mai mici, astfel încât avuția netă nu crește. Alternativ, reducerea deficitului bugetar din încasări mai bune din dividendele primite de stat de la companiile de stat are ca efect creșterea netă a avuției statului. Tocmai de aceea guvernanța corporativă la nivelul companiilor publice a ajuns un subiect important pe agenda publică. În mod similar, reducerea cheltuielilor de întreținere sau de investiții are efect imediat pozitiv asupra deficitului bugetar și datoriei publice, dar erodează activele și avuția netă.

Citiți continuarea editorialului pe reporterglobal.ro

Citește în continuare

Editoriale

Politica externă a României este admirabilă, e sublimă, dar plutește în derivă

Publicat

pe

Politica externă e acel domeniu care nu interesează pe nimeni până când, brusc, interesează pe toată lumea. Dacă totul merge bine (sau măcar mediocru), antenele se feresc de subiect. E complicat, trebuie să înțelegi multe și publicului nu i se dau șanse să învețe. Toate programele politice ale partidelor vechi au avut mereu câte o frază tip pe subiect și cam atât: „respectarea angajamentelor euro-atlantice“. Iar toate astea se traduc într-o inerție adormită a României pe scena externă.

În programul de guvernare PSD, la capitolul externe, cuvintele pe care le veți întâlni cel mai des vor fi „susținerea“ și „continuarea“, iar filozofia care reiese este clasică: „las-o, băi, că merge așa”. Continuăm și susținem ce au lansat toți ceilalți.

Gândirea conservatoare merge în felul următor: România e țară mică, deci nu prea are ce ambiții să promoveze. Prioritățile noastre sunt UE, NATO, Republica Moldova și să ne avem bine cu vecinii – și cam atât. Iar pe toate astea trebuie să fim predictibili, conservatori și limitați. A funcționat până acum, de ce să nu funcționeze și mai departe?

Dar noi, românii, ce vrem noi să facem (să se întâmple) pe plan extern?

Gestionarea externelor

În primul rând, dincolo de orice alte idei, trebuie spus o dată, de o sută de ori, de o mie de ori: Uniunea Europeană, pentru România, nu este o politică externă! Suntem membri într-un proiect care ne domină aproape toate domeniile tematice, de unde ne vine un procent de peste 70% din legislație, unde avem membri, funcționari și reprezentanți și care nu este doar la Bruxelles, ci și la București, la Iași sau la Cluj!

Ce face UE și ce facem noi în UE pot avea un impact intern mai puternic decât munca multor ministere românești. Faptul că relațiile cu UE au rămas de atâția ani în subordinea MAE este un prim exemplu că e nevoie de o schimbare majoră a gândirii din domeniul externelor.

Dar ca să reformezi o întreagă cultură instituțională și administrativă este nevoie de curaj, de viziune și de un interes real de a schimba lucrurile în bine. Ceva greu de găsit prin partidele clasice românești și mai ales în guvernarea actuală.

PSD a încercat totuși, recent, o inovație. Pe lângă un ministru de Externe și un ministru delegat pentru europene, au decis ca Ana Birchall să fie viceprim-ministru pentru parteneriate strategice. Nu știu cui îi sună bine acest rol (mai ales la un nivel superior al celui de ministru pentru Afaceri Externe), dar în practică pare mai degrabă o găselniță pesedistă pentru a-i da și ei un loc prin guvern.

Dincolo de întâlniri sporadice și aleatorii găsite pe Google News, e greu de înțeles ce face Birchall și nu face Meleșcanu și imposibil de găsit ceva site oficial cu echipa ei, mandatul ei sau rostul ei în acel guvern.

Iar ăsta e doar un exemplu de proastă gestiune a domeniului.

Moldova

În ceea ce privește Republica Moldova, guvernul actual pare complet surd și orb la derapajele democratice și la abuzurile majore perpetuate de politicienii sprijiniți de Vlad Plahotniuc. România a fost una dintre puținele țări care nu au criticat dur anularea rezultatului alegerilor pentru Chișinău, câștigate de un proeuropean, Andrei Năstase.

Dar România nu are probleme să plătească în continuare ajutoarele pentru Moldova, abandonând orice fel de condiționalități sau garanții că acei bani nu vor fi și ei furați. Ce să faci dacă avem un guvern PSD-ALDE vrăjit complet de oligarhul de peste Prut?

Politica aceasta nu numai că reduce serios șansele europene ale Moldovei, dar deschide cale liberă degradării democratice și politice la Chișinău. O politică externă care să vrea cu adevărat o Republică Moldova stabilă și prosperă la frontierele noastre ar avea nevoie de mai mult curaj în a critica și a cere, în a monitoriza mai atent evenimentele de acolo și a interveni financiar numai când este cazul.

Și, nu, frica de propaganda rusă despre „imperialismul românesc“ nu poate fi o scuză la nesfârșit. Nu putem să pretindem că nu ne pasă de Moldova ca să nu îi speriem pe ruși și nici nu putem să pretindem că ne pasă, dar să nu facem, de fapt, nimic real pentru a ajuta acea țară să iasă de sub umbra Kremlinului.

Rusia

Și dacă vorbim de Kremlin, Rusia este elefantul roz din sufrageria României. Întreține un conflict înghețat (Transnistria) și unul călduț (Ucraina) la frontierele noastre și îmi e tare greu să înțeleg cum guvernul nostru poate fi atât de calm pe tema asta.

Administrația lui Vladimir Putin, este în spatele unui val imens de propagandă antieuropeană, naționalistă și retrogradă care face turul zilnic al mediei și al rețelelor sociale din România. Rușii au nevoie, mai mult decât orice, de erodarea și fragmentarea internă a proiectului european și investesc masiv în dezinformare și știri false. Toată lumea o știe, dar inițiativele de a o contracara sunt abia la început, iar politica externă românească nu pare preocupată să li se alăture.

Federația Rusă, atâta timp cât este condusă de Putin și atâta timp cât continuă să facă ce face, rămâne o amenințare directă la adresa unității și a prosperității României și a Uniunii Europene. Politica noastră externă trebuie să reflecte asta, să o aibă ca prioritate majoră, să caute să construiască coaliții cu toate țările afectate în mod similar și să stimuleze, prin UE și nu numai, forțele democratice din Rusia. Iar România ar trebui să fie un vârf de lance european al luptei împotriva propagandei ruse.

Pe site-ul MAE, din păcate, nu găsim decât declarații.

SUA

Apoi, avem Statele Unite ale Americii. Indiferent dacă ne place sau nu Trump și ce face la el acasă, pe plan extern el a apăsat puternic pedala de frână a Americii. Lipsa lui de interes în a menține SUA ca un păstor (și plătitor) al păcii și securității mondiale este exemplul perfect că nu poți să rămâi veșnic conservator în domeniul externelor.

România și guvernul său trebuie să se adapteze și să acționeze mereu în scopul interesului național. Nu să mute, absurd și unilateral, ambasada noastră la Ierusalim doar pentru că Trump a făcut la fel. Un caz ca cel al lui Trump arată că până și cu americanii trebuie să poți să decizi când trebuie urmați și când nu.

Din păcate, asta se reflectă și asupra NATO – al cărui principal motor sunt și vor rămâne SUA. Cooperarea noastră cu NATO este existențială și trebuie păstrată cu orice preț – dar în așa fel încât să valorificăm orice șanse de stabilitate, inclusiv dacă asta înseamnă să ne diversificăm sursele de stabilitate. Pentru că, dacă la orice moment, un președinte ca Trump va lua decizii care sunt împotriva interesului nostru național, ar fi bine în acele momente să ne putem adapta – sprijinind, de exemplu, inițiative ca Uniunea Europeană pentru Apărare.

Însă România, o țară mare a Uniunii și cu o armată proporțional mare, nu este țară inițiatoare a nici unuia dintre cele 17 proiecte lansate de Cooperarea Structurată Permanenta a UE în domeniul apărării. Putem întreba guvernul PSD-ALDE de ce.

Și putem continua. Din păcate, la nivel mondial, tiparul pare să meargă către o perioadă de agravare a faliilor și de întoarcere la curente retrograde, naționaliste, autoritare. Turcia este cel mai grav exemplu al unei țări vitale care pare că face pași înapoi către dictatură și către toate implicațiile de politică externă care decurg din asta.

Viktor Orban, în Ungaria, pare mai preocupat cu învățatul lecțiilor date de Putin, care pare că are admiratori și printre alți lideri europeni, africani sau asiatici. Conflictul dintre Armenia și Azerbaijan, țări strategice și relativ apropiate de România, nu pare nici el să poată rămâne înghețat la nesfârșit. Putem continua așa cu Balcanii de Vest, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord etc.

Iar deasupra tuturor se ridică umbra unei Chine paradoxale, cu o clasă de mijloc din ce în ce mai bogată, dar cu o conducere ce pare că a învățat perfect lecțiile de guvernare date atât de 1984, dar și de Brave New World.

Apele externe sunt tulburi și avem nevoie de navigatori, chiar și în România, cu viziune și cu scopuri clare. Pentru că dacă ne lăsăm duși de vânt, cum face guvernul actual, pericolul de naufragiu rămâne real chiar și în secolul XXI.

Citește în continuare

Editoriale

Deficitul fiscal urcă la cea mai mare cotă post-criză

Publicat

pe

Anul 2018 a fost un an relaxat pentru finanțele statelor din regiunea centrală și cea est-europeană. Economiile regiunii au crescut mai lent, iar toate statele au menținut o distanță prudentă față de limita de 3% de deficit impusă de criteriile de la Maastricht. În România, însă, amplitudinea deficitului bugetar după primele opt luni ale anului semnalizează pericolul de a depăși optimul fiscal al Uniunii Europene, iar costul cosmetizării ar putea fi, ca de obicei, un recul al investițiilor, veste proastă pentru economie.

La finalul lunii august, tendința nefavorabilă a încasărilor și a cheltuielilor bugetare remarcată încă din primele luni ale anului devine o certitudine. Deficitul atinge 14,6 miliarde de lei, respectiv 1,54% din PIB, cea mai mare valoare înregistrată în perioada post-criză. Cifrele sunt îngrijorătoare deoarece se apropie, în vremuri de expansiune economică, de valoarea nominală a deficitului bugetar întâlnită în cea mai intensă perioadă de criză, în anii 2009 și 2010, când produsul intern brut (PIB) scădea cu aproape 7%.

Un deficit bugetar atât de ridicat este în neconcordanță cu perioada de ascensiune economică. Teoria economică ștampilează această evoluție periculoasă a deficitul bugetar, care se amplifică exact atunci când economia livrează bani bugetului, numind-o politică prociclică. Motivul îngrijorării are rădăcini în istoria recentă, în evoluția economiei românești înainte de criză, când statul a turnat gaz pe foc, obținând rate ridicate de creștere economică, dar care au ca efect creșterea inflației și a dobânzilor. Prudența impune ca, în perioadă de creștere economică, finanțele unei țări să se axeze pe investiții în infrastructură și pe crearea unui mediu propice pentru mediul de afaceri, iar soldul bugetului general consolidat să fie apropiat de zero, poate chiar pozitiv. În acest fel se asigură resurse necesare la dispoziția statului pentru a stimula economia în perioada inevitabilă de recesiune.

Pericolul se răsfrânge pe diverse canale deopotrivă asupra buzunarelor oamenilor și afacerilor românești. Politica fiscal-bugetară prociclică este cea care determină atât creșterea ratelor dobânzilor, cât și creșterea prețurilor, așa încât intensificarea inflației până la 5,1% în august poate fi și ea un semnal de alarmă. Desigur, ipoteza ca inflația să fi fost provocată de evoluția prețului petrolului și a altor prețuri externe este parțial corectă, dar nu acoperă fenomenul, așa cum preferă să considere autoritățile. Cu aceeași creștere de prețuri la petrol și combustibili se confruntă și celelalte state membre ale UE, iar inflația medie în UE este de 2,1%, față de 5,1% în România. Cu o creștere economică ridicată, superioară potențialului teoretic de creștere a economiei românești – având în vedere forța de muncă și capitalul existent în economie –, orice stimul fiscal se transformă imediat în inflație și în depreciere a monedei. Sumele aruncate de stat în economie, anume 14,6 miliarde de lei în primele opt luni ale anului și circa 28 de miliarde până la sfârșitul anului, ajung în buzunarele oamenilor sau în conturile firmelor și creează cererea suplimentară de consum, care, pe termen scurt, se acoperă parțial din importuri și parțial se erodează ca urmare a creșterii prețurilor. Însă oferta de bunuri și servicii este rigidă pe termen scurt, ceea ce înseamnă că producătorii autohtoni nu pot majora atât de repede producția internă de bunuri. Cu alte cuvinte, un producător intern de pantofi, de exemplu, nu poate majora imediat producția de pantofi, auzind că vor fi mai mulți bani în economie, ceea ce va angrena o cerere mai mare pentru pantofii produși de către acesta. Respectivul producător nu poate găsi atât de repede forță de muncă, noi mașini și utilaje pentru extinderea producției și nici capital de lucru pentru materii prime suplimentare. În schimb, acești producători și vânzători vor majora imediat prețurile. O altă parte a consumului suplimentar va fi satisfăcută din import, iar importurile suplimentare vor pune presiune pe cursul de schimb.

Astfel, vedem o inflație anuală de circa 5% și o depreciere a cursului de schimb de circa 1,4%, adică circa 65 de bani adăugați la fiecare euro pe care trebuie să îl plătim și pe care îl regăsim aproape în orice factură.

La nivel european, principalele cifre fiscal-bugetare situează România în topul țărilor cu politici economice riscante, prociclice. Astfel, cu un deficit prognozat de 2,97% din PIB pentru 2018, România se situează în top 3 al celor mai indisciplinate țări din UE. În luna august 2018, inflația anuală măsurată conform normelor UE a fost de 4,7%, ceea ce ne-a așezat pe locul întâi la nivel european la creșterea prețurilor. Inflația a fost astfel mai mult decât dublă față de media UE, de 2,1%, și media zonei euro, de 2%. Creșteri anuale de prețuri au fost înregistrate și în

Bulgaria (3,7%), Estonia (3,5%), Ungaria (3,4%), Slovacia (2,9%), Letonia (2,8%) și Franța (2,6%). Ratele dobânzilor în România sunt și ele în topul valorilor înregistrate în UE.

Veniturile bugetare totale au atins 176,4 miliarde de lei la opt luni, respectiv 18,7% din PIB, după ajustarea cu subvențiile de primite de la UE pentru agricultură, cu o ușoară creștere de circa 0,6% din PIB față de anul precedent. Veniturile totale rămân totuși cele mai scăzute din ultimii 11 ani (cu excepția anului 2017), dar și cele mai scăzute la nivel european (cu excepția Irlandei, dar cazul Irlandei este unul izolat, în care PIB-ul înregistrat este foarte ridicat ca urmare a activității multinaționalelor). Trebuie remarcat trendul general descendent al veniturilor publice, în totală discordanță cu nevoile din ce în ce mai mari de investiții și asistență socială. În 2015, veniturile totale ale bugetului general consolidat au fost de 21% din PIB, 19,4% în 2016 și 18% în 2017.

Îmbunătățirea veniturilor totale este efectul combinat al scăderii veniturilor fiscale și al creșterii contribuțiilor. Veniturile fiscale au ajuns la 12,9% din PIB în 2015, 12% din PIB în 2016, 10,7% din PIB în 2017 și 9,8% în 2018. Evoluția modestă a veniturilor fiscale în ciuda creșterii unor impozite (majorarea accizelor) și amânării reducerii cotei de TVA la 18%, conform promisiunilor electorale ale PSD, precum și accelerarea cheltuielilor sunt motive serioase pentru care Ministerul Finanțelor se uită la modalități de rotunjire a veniturilor, de exemplu cu banii de la companiile de stat, cu sumele ce trebuie transferate la Pilonul 2 de pensii sau prin amnistii fiscale. Tocmai de aceea, zilele acestea se discută intens despre o amnistie fiscală, prin care să încaseze ceva din datoriile istorice în schimbul anulării penalităților și a altor accesorii. Din păcate, un asemenea tip de amnistie care îi premiază pe rău-platnici are efecte negative asupra comportamentului de plată al bunilor contribuabili.

Evoluții nefavorabile se înregistrează și la impozit pe profit – a cărui pondere în PIB la 8 luni se reduce de la 1,4% în 2015 și 2016 la 1,2% în 2017 și 1,15% în 2018 – și la impozitul pe venit – care scade ca pondere în PIB de la 2,4% în 2015 și 2016 la 2,3% în 2017 și 1,6% în 2018. O creștere semnificativă se înregistrează la contribuții, care cresc de la 5,2% din PIB în 2015 și 2016 la 5,4% din PIB în 2017 și 6,8% în 2018, pe fondul revoluției fiscale și al creșterii salariului minim și a salariilor din sectorul public. Pachetul de modificări legislative care a vizat trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator în paralel cu reducerea impozitului pe venit a fost benefic pentru bugetul de stat, conducând la venituri cumulate mai mari, întrucât elementele de impozitare cumulate sunt mai mari. Prin elemente de impozitare înțelegem atât baza de calcul, cât și cota de impozitare (cote cumulate ceva mai mici, dar bază mult mai mare).

Pentru cetățean însă, trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator a însemnat o creștere a salariului pe hârtie de circa 36%, însă creșterea reală este de doar 8% (dacă scădem doar inflația). Dacă vrem să vedem exact cu cât a crescut bunăstarea, ar trebuie să scădem și costul generat de dobânzi mai mari pentru creditele ipotecare, rezultatul fiind unul cu minus. Paradoxal și îngrijorător, impozitarea salariaților devine principala sursă de venit a bugetului.

Deși cotele de TVA au rămas neschimbate față de anul trecut, încasările din TVA au scăzut de la 4% la 3,9% din PIB. Primele luni ale anului au înregistrat scăderi serioase la încasările din TVA, recuperate parțial în ultimele luni.

Evoluția încasărilor la accize arată că reintroducerea supraaccizei la combustibil nu s-a simțit decât în buzunarul cetățeanului, acolo de unde față de august 2017 s-a cheltuit mai mult cu 1,26 lei pentru fiecare litru de benzină. Performanța slabă a încasărilor din accize, mult sub creșterea consumului produselor accizabile, descrie un eșec al luptei cu evaziunea fiscală la aceste produse.

Nici absorbția fondurilor europene nu corespunde ofertei și așteptărilor. Conform datelor de pe primele 8 luni ale anului, din cei 8,18 miliarde de lei primiți de la Uniunea Europeană, doar 2,18 miliarde de lei sunt fonduri europene pentru coeziune. Diferența de 6 miliarde de lei ar trebui scăzută din totalul sumelor primite de la UE, deoarece aceste sume sunt subvențiile pentru agricultori, neavând destinație finală bugetul de stat. Începând cu anul 2017, MFP a introdus aceste cifre în buget pentru a crea falsa impresie că absorbția s-a îmbunătățit.

Citiți continuarea materialului pe reporterglobal.ro

Citește în continuare

Cele mai citite