Urmărește-ne
https://impreunapentruromania.ro/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

O Românie dată afară din România

Publicat

pe data de

Nu știm exact câți români trăiesc și muncesc în prezent în afara granițelor. Sigur, avem estimări, care se schimbă de la an la an. 4 milioane și jumătate ar fi o cifră. E greu de zis, pentru că mulți nu se înregistrează în țările de reședință și o mare majoritate nu renunță la domiciliul din România.

Avem astfel o populație de 19 milioane, din care cel puțin 4,5 de români trăiesc în afara țării. În realitate sunt mai puțini în țară și mult mai mulți în afară. 5 milioane? Poate chiar mai mulți. Cât o țară de mulți. Cât o Românie mai mică.

Oricâți ar fi exact, un sfert din populația țării nu trăiește în țară. Ăsta este un fapt. Nu judec dacă e bine sau rău, nu mă lamentez dacă o să uite sunetul dulce al graiului natal sau al micului sfârâind pe grătar. Este ce este.

Problema de acum înainte este cum tratăm realitatea asta. Ce facem, cum legiferăm, cum gândim o țară care este pe sfert în afara granițelor sale.

Nepăsare

Modelul clasic pe care îl vedem în acțiune acum este cel de „hai să facem ceva și pentru ei“. Sunt tratați de parcă ar fi o mână oarecare de oameni, o grupare care justifică un sub-minister, un ministru delegat.

Se fac vizite, se organizează mici evenimente culturale. Concerte, Ziua Iei. Sunt nouă proiecte la capitolul respectiv pe site-ul MPRP, unele mai pertinente, cum ar fi cel cu informarea pentru siguranță. Unele există, se pare, doar cu titlul, cum ar fi cel cu „Limba română la îndemână“. Poate cel mai ambițios, „Diaspora Start-up“, a fost lansat în 2016 sub Guvernul Cioloș.

Apoi, ambasadele, ramurile ICR mai organizează la rândul lor câte ceva. Cât pot și cât au buget, ceva mereu lateral. Dar, proporțional cu numărul, nu se face mare lucru.

Ce să mai zicem de Parlament. Un sfert din populația țării este reprezentată de patru deputați și doi senatori. În 2016, în Italia, unde trăiesc cel puțin un milion de români, au fost 73 de secții de votare. Județul Timiș, cu 628.000 de alegători, a avut 595.

Cum ar fi mâine dacă am trata cu aceleași resurse și timp românii din țară? Toți pensionarii sau toți minorii?

Cum ar fi dacă am investi în populația primelor patru-cinci orașe din țară la fel de puțin ca în cei din diaspora? Care diaspora, apropo, este o sursă importantă de bani pentru cei din țară.

În realitate, tratarea unui sfert din populația României de parcă ar fi un grup mic și nesemnificativ este echivalent cu un abandon.

Dispreț

Un alt comportament este cel al strugurilor acri. Ceva în stilul: „Dacă nu-i putem avea în țară oricum nu-i vrem aici“.
Umblă tot felul de declarații și comentarii: nu avem nevoie de ei; sunt toți niște oportuniști, își lasă și mama pentru niște bani; medicii ăia care pleacă oricum ar fi cerut șpagă; sunt din mahala.

Am auzit un preot spunând că cei care pleacă nu sunt oricum creștini adevărați, pentru că se duc „la Europaׅ“, unde e vai și-amar, Sodoma și Gomora. Sputnik face trafic destul pe teoria asta.

Oamenii care sunt nevoiți să caute loc de muncă în afară pentru a le putea asigura copiilor sau părinților un trai decent mai sunt, pe deasupra tuturor greutăților pe care le înfruntă, ținta urii în România. Dacă apoi se întorc în țară sunt deseori discriminați. Și pleacă iar.

În practică, prin acest tip de ignorare, prin acest dispreț, nu numai că nu se oprește fenomenul emigrării, dar el este accelerat. Românii sunt dați afară din propria țară.

Milogeală

Alt tipar întâlnit este acesta: „trebuie să vă întoarceți cu orice preț“. Multe dintre proiectele mai admirabile făcute față de diaspora vin din această gândire. Ea spune că principalele eforturi care trebuie făcute față de românii din afară ar fi bine să se concentreze pe întoarcerea lor în țară. Și că tot la ce este bună diaspora, în rest, e să dea bani, să fie taxată ca o vacă de muls.

Era o gândire de înțeles atunci când vorbeam de câteva sute de mii de oameni. Acum vorbim de milioane. Nu este nici realist să ne gândim că toți se pot întoarce în țară, că toți vor asta sau că toți vor accepta să rămână într-o România retrogradă, conservatoare și disfuncțională.

Mulți au familii întemeiate afară. Mulți au suferit în România sau o asociază cu probleme care, chiar dacă au fost între timp rezolvate, au rămas pentru ei definitorii. Și mai mulți sunt pragmatici. Singurul mod în care îi poți atrage înapoi pe cei care afară au educație mai bună pentru copii, servicii medicale care chiar le salvează viețile, infrastructură decentă și așa mai departe ar fi să aduci toate astea în România.

Or, guvernul actual pare mai preocupat să se lupte cu statul invizibil. Pardon, paralel. Sau era subteran?

O altă cale

Noi credem că diaspora nu e o entitate separată de țară. Nu există „noi și ei“. Atunci când un sfert din cetățenii tăi nu mai trăiesc în interiorul țării, trebuie să ne schimbăm modul de a gândi. Definițiile, dar mai ales politicile.

Existăm doar noi. Românii, împreună. Unii trăiesc la Ciorogârla și alții, în Eindhoven. Și trebuie să îi avem pe toți în vedere, cumva. La urma urmei, este mai ușor să ajungi din București la Milano, în ziua de azi, decât la Timișoara. De la Bruxelles ajungi cu mai puțină bătaie de cap la Bacău decât de la Arad.

Nu trebuie să limităm niciun drept și nici să discriminăm. Românii trebuie să poată reveni, investi și trăi în România când și cum vor și trebuie ajutați să facă asta mai ales dacă vin cu un capital, cu o expertiză, cu exemple de bune practici. Între timp, ei trebuie să poată fi reprezentați în Parlament cum se cuvine, să poată vota conform legii și să aibă acces la o serie mult mai amplă de servicii din partea statului român, legate cel puțin de educație și protecția drepturilor. Iar asta îi va face în mod natural să vrea apoi să susțină acel stat, inclusiv financiar.
Dacă vrem să schimbăm lucrurile, diaspora nu trebuie să fie un subiect lateral, puțin important, ci unul central pentru oricare partid sau guvernare. La fel ca oricare alt grup de populație care reprezintă cel puțin un sfert din numărul românilor.

Iar dacă românii din afară decid să vină oricând în țară și să protesteze, sau să organizeze proteste acolo unde se găsesc, vocea lor trebuie ascultată și luată în serios așa cum se cuvine!

Citește în continuare
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Mila

    5 August 2018 at 12:18 am

    Ca sa vorbim de un plan, proiect sau oricum s-ar numi, mai intai ar trebui sa se cunoasca nevoile,necesitatile sectorului de populatie pentru caré este gandit, indiferent despre caré romaní am vorbi. Din perspectiva romanului Din diáspora, m-as intoarce daca as vedea ca in tara ñu se mai moare DIN cauza saraciei si cand clasa de mijloc va fi majoritara.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Cât de bogată este o țară?

Publicat

pe

FOTO Steluța Popescu

Câți bani, câte resurse și câte obligații de plată are o țară? Cât valorează activele și pasivele fiecărei țări? FMI încearcă să răspundă la aceste întrebări în Monitorul Fiscal publicat săptămâna aceasta, extinzând analiza dincolo de bugetul central sau bugetul general consolidat.

Resursele naturale și financiare și companiile controlate de stat reprezintă activele unei țări, în timp ce pensiile constituie o obligație de plată. FMI estimează bogăția unei țări pe baza acestor elemente bilanțiere, mergând dincolo de bugetul administrației centrale sau de bugetul general consolidat și deficitele bugetare ale unei țări. Evaluarea bogăției țărilor pe baza bilanțului sectorului public, ca active și pasive ale tuturor entităților aflate în proprietatea sau controlul statului, permite o mai bună înțelegere a provocărilor, mai ales în contextul deficitelor demografice care cresc obligațiile de plată, cuantificarea impactului crizei mondiale și identificarea riscurilor, precum și estimarea eficienței statului ca administrator al resurselor. Estimarea bogăției / averii unei țări pe bază de bilanț presupune și un grad ridicat de transparență a administrației publice, capitol la care statele lumii mai au de lucru. Un număr de 69 de țări sunt incluse în analiză, dar dintre acestea 31 de țări publică informații la nivelul bugetului general consolidat de țări, iar pentru 7 țări există date numai la nivelul bugetului autorităților centrale. De aceea, analiza detaliată include numai 31 de țări pentru care există informații referitoare la întregul sector public, nu numai informații la nivel bugetar, și care acoperă 61% din economia mondială. Pentru acest eșantion, activele însumează 101 mii de miliarde de dolari americani, respectiv 219% din PIB, din care circa 110% reprezintă resursele naturale. Pasivele sectorului public în acest eșantion se ridică la 198% din PIB, din care 46% din PIB sunt pensiile publice, iar 94% din PIB datoria publică.

Obligațiile de plată ale unei economii constau în obligațiunile și titlurile de stat emise, împrumuturile contractate, arieratele, depozitele, schemele de garantare și pensiile publice. Pe un eșantion de 31 de țări incluse în analiza detaliată a FMI, cea mai mare pondere o dețin obligațiunile de stat și împrumuturile contractate de entități publice, respectiv 95% din PIB. Pensiile publice (în general cele aferente angajaților din sectorul public) totalizează 46% din PIB-ul acestor țări. Activele publice includ activele financiare și nefinanciare (clădiri, infrastructură, terenuri), inclusiv resursele naturale. Activele financiare reprezintă 99% din PIB pe eșantionul indicat și au un grad ridicat de lichiditate, în timp ce activele nefinanciare sunt, în general, incluse în stocul de capital al sectorului public și contribuie la îndeplinirea obligațiilor sociale și economice ale statului.

Viziunea pe termen lung contează, iar guvernanța corporativă este un instrument de creștere a avuției unei țări

Analiza avuției nete ne ajută să înțelegem și calitatea și sustenabilitatea măsurilor economice, performanța statului de a gândi și implementa măsuri economice relevante și benefice economiei naționale. Astfel, creșterea deficitului bugetar care este un element de pasiv, o obligație de plată, poate avea un impact relativ redus asupra avuției nete, dacă acest deficit contribuie la investiții. Vor crește activele statului (investiții, infrastructură etc.) simultan cu creșterea datoriilor, astfel încât avuția netă se conservă. Apare totuși un risc de finanțare, care trebuie corect evaluat și administrat. Reducerea deficitului bugetar și a datoriei publice înseamnă obligații de plată mai mici, dar se reflectă în oglindă și în active mai mici, astfel încât avuția netă nu crește. Alternativ, reducerea deficitului bugetar din încasări mai bune din dividendele primite de stat de la companiile de stat are ca efect creșterea netă a avuției statului. Tocmai de aceea guvernanța corporativă la nivelul companiilor publice a ajuns un subiect important pe agenda publică. În mod similar, reducerea cheltuielilor de întreținere sau de investiții are efect imediat pozitiv asupra deficitului bugetar și datoriei publice, dar erodează activele și avuția netă.

Citiți continuarea editorialului pe reporterglobal.ro

Citește în continuare

Editoriale

Politica externă a României este admirabilă, e sublimă, dar plutește în derivă

Publicat

pe

Politica externă e acel domeniu care nu interesează pe nimeni până când, brusc, interesează pe toată lumea. Dacă totul merge bine (sau măcar mediocru), antenele se feresc de subiect. E complicat, trebuie să înțelegi multe și publicului nu i se dau șanse să învețe. Toate programele politice ale partidelor vechi au avut mereu câte o frază tip pe subiect și cam atât: „respectarea angajamentelor euro-atlantice“. Iar toate astea se traduc într-o inerție adormită a României pe scena externă.

În programul de guvernare PSD, la capitolul externe, cuvintele pe care le veți întâlni cel mai des vor fi „susținerea“ și „continuarea“, iar filozofia care reiese este clasică: „las-o, băi, că merge așa”. Continuăm și susținem ce au lansat toți ceilalți.

Gândirea conservatoare merge în felul următor: România e țară mică, deci nu prea are ce ambiții să promoveze. Prioritățile noastre sunt UE, NATO, Republica Moldova și să ne avem bine cu vecinii – și cam atât. Iar pe toate astea trebuie să fim predictibili, conservatori și limitați. A funcționat până acum, de ce să nu funcționeze și mai departe?

Dar noi, românii, ce vrem noi să facem (să se întâmple) pe plan extern?

Gestionarea externelor

În primul rând, dincolo de orice alte idei, trebuie spus o dată, de o sută de ori, de o mie de ori: Uniunea Europeană, pentru România, nu este o politică externă! Suntem membri într-un proiect care ne domină aproape toate domeniile tematice, de unde ne vine un procent de peste 70% din legislație, unde avem membri, funcționari și reprezentanți și care nu este doar la Bruxelles, ci și la București, la Iași sau la Cluj!

Ce face UE și ce facem noi în UE pot avea un impact intern mai puternic decât munca multor ministere românești. Faptul că relațiile cu UE au rămas de atâția ani în subordinea MAE este un prim exemplu că e nevoie de o schimbare majoră a gândirii din domeniul externelor.

Dar ca să reformezi o întreagă cultură instituțională și administrativă este nevoie de curaj, de viziune și de un interes real de a schimba lucrurile în bine. Ceva greu de găsit prin partidele clasice românești și mai ales în guvernarea actuală.

PSD a încercat totuși, recent, o inovație. Pe lângă un ministru de Externe și un ministru delegat pentru europene, au decis ca Ana Birchall să fie viceprim-ministru pentru parteneriate strategice. Nu știu cui îi sună bine acest rol (mai ales la un nivel superior al celui de ministru pentru Afaceri Externe), dar în practică pare mai degrabă o găselniță pesedistă pentru a-i da și ei un loc prin guvern.

Dincolo de întâlniri sporadice și aleatorii găsite pe Google News, e greu de înțeles ce face Birchall și nu face Meleșcanu și imposibil de găsit ceva site oficial cu echipa ei, mandatul ei sau rostul ei în acel guvern.

Iar ăsta e doar un exemplu de proastă gestiune a domeniului.

Moldova

În ceea ce privește Republica Moldova, guvernul actual pare complet surd și orb la derapajele democratice și la abuzurile majore perpetuate de politicienii sprijiniți de Vlad Plahotniuc. România a fost una dintre puținele țări care nu au criticat dur anularea rezultatului alegerilor pentru Chișinău, câștigate de un proeuropean, Andrei Năstase.

Dar România nu are probleme să plătească în continuare ajutoarele pentru Moldova, abandonând orice fel de condiționalități sau garanții că acei bani nu vor fi și ei furați. Ce să faci dacă avem un guvern PSD-ALDE vrăjit complet de oligarhul de peste Prut?

Politica aceasta nu numai că reduce serios șansele europene ale Moldovei, dar deschide cale liberă degradării democratice și politice la Chișinău. O politică externă care să vrea cu adevărat o Republică Moldova stabilă și prosperă la frontierele noastre ar avea nevoie de mai mult curaj în a critica și a cere, în a monitoriza mai atent evenimentele de acolo și a interveni financiar numai când este cazul.

Și, nu, frica de propaganda rusă despre „imperialismul românesc“ nu poate fi o scuză la nesfârșit. Nu putem să pretindem că nu ne pasă de Moldova ca să nu îi speriem pe ruși și nici nu putem să pretindem că ne pasă, dar să nu facem, de fapt, nimic real pentru a ajuta acea țară să iasă de sub umbra Kremlinului.

Rusia

Și dacă vorbim de Kremlin, Rusia este elefantul roz din sufrageria României. Întreține un conflict înghețat (Transnistria) și unul călduț (Ucraina) la frontierele noastre și îmi e tare greu să înțeleg cum guvernul nostru poate fi atât de calm pe tema asta.

Administrația lui Vladimir Putin, este în spatele unui val imens de propagandă antieuropeană, naționalistă și retrogradă care face turul zilnic al mediei și al rețelelor sociale din România. Rușii au nevoie, mai mult decât orice, de erodarea și fragmentarea internă a proiectului european și investesc masiv în dezinformare și știri false. Toată lumea o știe, dar inițiativele de a o contracara sunt abia la început, iar politica externă românească nu pare preocupată să li se alăture.

Federația Rusă, atâta timp cât este condusă de Putin și atâta timp cât continuă să facă ce face, rămâne o amenințare directă la adresa unității și a prosperității României și a Uniunii Europene. Politica noastră externă trebuie să reflecte asta, să o aibă ca prioritate majoră, să caute să construiască coaliții cu toate țările afectate în mod similar și să stimuleze, prin UE și nu numai, forțele democratice din Rusia. Iar România ar trebui să fie un vârf de lance european al luptei împotriva propagandei ruse.

Pe site-ul MAE, din păcate, nu găsim decât declarații.

SUA

Apoi, avem Statele Unite ale Americii. Indiferent dacă ne place sau nu Trump și ce face la el acasă, pe plan extern el a apăsat puternic pedala de frână a Americii. Lipsa lui de interes în a menține SUA ca un păstor (și plătitor) al păcii și securității mondiale este exemplul perfect că nu poți să rămâi veșnic conservator în domeniul externelor.

România și guvernul său trebuie să se adapteze și să acționeze mereu în scopul interesului național. Nu să mute, absurd și unilateral, ambasada noastră la Ierusalim doar pentru că Trump a făcut la fel. Un caz ca cel al lui Trump arată că până și cu americanii trebuie să poți să decizi când trebuie urmați și când nu.

Din păcate, asta se reflectă și asupra NATO – al cărui principal motor sunt și vor rămâne SUA. Cooperarea noastră cu NATO este existențială și trebuie păstrată cu orice preț – dar în așa fel încât să valorificăm orice șanse de stabilitate, inclusiv dacă asta înseamnă să ne diversificăm sursele de stabilitate. Pentru că, dacă la orice moment, un președinte ca Trump va lua decizii care sunt împotriva interesului nostru național, ar fi bine în acele momente să ne putem adapta – sprijinind, de exemplu, inițiative ca Uniunea Europeană pentru Apărare.

Însă România, o țară mare a Uniunii și cu o armată proporțional mare, nu este țară inițiatoare a nici unuia dintre cele 17 proiecte lansate de Cooperarea Structurată Permanenta a UE în domeniul apărării. Putem întreba guvernul PSD-ALDE de ce.

Și putem continua. Din păcate, la nivel mondial, tiparul pare să meargă către o perioadă de agravare a faliilor și de întoarcere la curente retrograde, naționaliste, autoritare. Turcia este cel mai grav exemplu al unei țări vitale care pare că face pași înapoi către dictatură și către toate implicațiile de politică externă care decurg din asta.

Viktor Orban, în Ungaria, pare mai preocupat cu învățatul lecțiilor date de Putin, care pare că are admiratori și printre alți lideri europeni, africani sau asiatici. Conflictul dintre Armenia și Azerbaijan, țări strategice și relativ apropiate de România, nu pare nici el să poată rămâne înghețat la nesfârșit. Putem continua așa cu Balcanii de Vest, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord etc.

Iar deasupra tuturor se ridică umbra unei Chine paradoxale, cu o clasă de mijloc din ce în ce mai bogată, dar cu o conducere ce pare că a învățat perfect lecțiile de guvernare date atât de 1984, dar și de Brave New World.

Apele externe sunt tulburi și avem nevoie de navigatori, chiar și în România, cu viziune și cu scopuri clare. Pentru că dacă ne lăsăm duși de vânt, cum face guvernul actual, pericolul de naufragiu rămâne real chiar și în secolul XXI.

Citește în continuare

Editoriale

Risc iminent ca România să piardă încă 1,4 miliarde de euro. Fără proiecte, nu vin nici banii europeni

Publicat

pe

Acum, că am terminat cu referendumul, să trecem la a discuta lucruri cu adevărat importante. De exemplu, despre banii europeni pentru autostrăzi, spitale şi şcoli şi despre cum sunt ei irosiţi de guvernele PSD-ALDE.

Potrivit cifrelor oficiale ale Comisiei Europene, România a absorbit din 2007 până în prezent 48,8 miliarde de euro repartizaţi potrivit graficului de mai jos. După cum se vede, cei mai mulţi bani au intrat în ţară în anul 2016 – 7,3 miliarde de euro.

Gradul de absorbţie pe perioada de programare 2007-2013 a fost de 96,7%, fiind preluat de Guvernul Cioloş de la 58,6% şi crescut în doar un an cu aproape 40%.

Pe exerciţiul financiar 2014-2020, rata de absorbţie la acest moment este de 20%, din care 6% prefinanţare automată. România a pierdut deja definitiv în 2017 1,2 miliarde de euro, iar în acest an există un risc iminent de a pierde încă aproximativ 1,4 miliarde de euro, fapt confirmat inclusiv de comisarul european pentru politică regională, Corina Creţu, membru PSD, care spune că „atâta vreme cât nu avem proiecte nu avem ce analiza și nu avem, deci, ce cofinanța. Mai simplu de atât nu văd“.

Concluziile despre care sunt priorităţile reale ale PSD-ALDE sau despre incompetenţa crasă a acestui guvern care-l aduce la disperare chiar pe propriul lor comisar pot fi trase uşor de oricine.

Citește în continuare

Cele mai citite